Cum se face ca atunci cand suntem raniti din cauza ca ne-a parasit cel pe care il iubeam, in mintea noastra reluam pana la epuizare momentele petrecute impreuna si ne ranim sufletul cu ele? O facem cu un repros la adresa lui considerat vinovat de aceasta situatie si mai rau ne ranim sufletul in loc sa ni-l mangaiem sfartecat fiind in momentul acesta. Si cum se face ca atunci cand suntem vinovati de suferinta cuiva uitam sa reluam pasajele cu momentele in care l-am ranit? Facem chiar tot ce e posibil ca sa uitam acel moment, numai ca sa nu ne doara. Ce mai conteaza celalalt cat timp noi suntem bine?
Ce ar fi daca am face invers? Adica atunci cand ne raneste cineva sa zambim amintindu-ne doar ce a fost frumos si sa fim recunoscatori pentru aceasta uitand tot raul, iar cand am ranit pe cineva sa ne amintim de acest lucru pana cand vom decide sa facem tot ce e posibil pentru a repara rana?
No comments:
Post a Comment