De dimineata am
primit pe mail povestea de mai jos. Si pentru ca nu vreau sa o uit, o voi salva
aici.
Am fost in vara aceasta, dupa necazul mare, la mormantul
parintelui Arsenie. Nu exagerez cu nimic, dar e acolo o liniste si o frumusete
pe care nu ai cum sa nu o vezi cu sufletul. Cu ochii vezi o cruce de lemn, un
mormant simplu plin de crini albi si langa mormant zeci de ghivece aduse de cei
care vin la mormant. Este situat sub brazi, langa alte morminte. Nu am avut
voie sa facem poze, dar cred ca e suficient sa te gandesti la locul acela si la
parinte dup ace pleci. Fiecare se ruga in liniste. Eu, cand am ajuns
acolo, am uitat ce am vrut sa zic. Ma fortam sa-mi amintesc ce vreau sa ma rog
si am indrugat ceva acolo. Acum stiu ca nu era nevoie sa spun nimic. Sfantul
stie dinainte de ce avem nevoie. Am baut apa din izvorul de langa biserica, am
luat niste aghiazma si am plecat. As vrea sa mai ajung acolo. Eu cand am ajuns
la locul acela am avut acel sentiment ca sunt atat de mica si de prapadita,
atat de zapacita si murdara.
E o maretie si o simplitate acolo ce rar se intalneste.
Gheorghe Vâlcea - tâmplarul
părintelui ARSENIE BOCA
- "Unul ca el se naşte
o dată la o mie de ani"
I-a sculptat crucea de mormânt
părintelui Arsenie Boca.
A lucrat, ca tâmplar, alături de
el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni.
Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul
dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele
Arsenie
"Să-mi faci crucea"
Noiembrie, 1989. Afară
ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare.
Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume
- "Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât.
"Ieromonahul". Unsprezece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă
din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele
Arsenie Boca îi sfredeleşte inima.
Îi răsună în minte cuvintele de
la ultima întâlnire: "Să vii la mine la mormânt, că te voi putea ajuta
mai bine decât acum". Dar despărţirea e prea grea şi-i întunecă nădejdea.
Începe să lucreze la prima literă. Un "I" înalt şi zvelt, desenat
chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, privirea
i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă
cu câteva luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chinuia o durere
cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nicicum
pace, aşa că se internase.
Părintele a sosit neanunţat. În
salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lumeşti.
Când a deschis uşa , au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi
ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfinţenie nenumită, care te ţintuia.
A venit la el la pat şi i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aş dori să vii cu
mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".
Rugămintea l-a năucit.
Stătea înlemnit în pat, cu
picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i
facă pe plac, iar mădularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca
prin minune, a putut păşi fără să mai simtă durerea aceea sfâşietoare. Au
plecat împreună din spital. Pe drum, i-a spus la fel de direct: "Nea
Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Domnul o altă misiune. După ce voi
părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţară . Nu-ţi pot spune amănunte,
pentru că i-aş panica pe oameni. Dar voi fi alături de tine mereu. Din lumea
cealaltă, te voi putea ajuta mai mult. Să vii la mine la mormânt". L-a
ascultat buimăcit.
Deşi bătrân, părintele Arsenie
era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a
crezut, dar a sperat mereu, până în ultima clipă, că nu va fi aşa. Că
părintele va mai face un miracol, încă unul, între atâtea sute câte săvârşise
în timpul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu timpul,
nădejdea aceasta s-a risipit. Părintele l-a pus să-i lucreze şi crucea. Una
simplă, de lemn, acoperită cu scândură, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţăranii
din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a
scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă.
Era acasă, la Comarnic, când a
primit vestea: "Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit". Atunci a
simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând. Lacrimile îi
curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima
literă, un "L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe
lespezile voievozilor - "Arsenie Ieromonahul".
Atât. Aşa voise părintele,
desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la
căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oameni, mulţimi
ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mormântul smerit de la
Prislop. "De dincolo vă voi putea ajuta mai mult!".
Desenele unui artist
"Dacă ar veni cineva la mine
şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l
întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap!
Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!"
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un
om în vârstă. De câte ori aminteşte de părintele, ochii i se împăienjenesc
de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au potopit. Deşi e aproape
octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Comarnic. Aici,
printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele duhovnic al
Ardealului ani în şir. Ultimii doisprezece ani ai vieţii părintelui. Cei
mai enigmatici şi mai puţin cunoscuţi. Cei în care "domnul bătrân",
aşa cum îl numeau apropiaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al
Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere.
Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era
încă în puterea vârstei. "Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea
de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte
lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă
am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu
decretul din 1959. M-am gândit - «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să
lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le aduceau". Desenele erau
de o frumuseţe aparte. Gheorghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse
nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist.
Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au
răspuns că au o ingineră credincioasă la Sebeş.
"Nu le-am crezut! Ştiam eu
cum lucrează inginerii... Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent.
Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile.
Până-ntr-o zi".
A venit la el pe neaşteptate. Era
îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire,
vieţuia discret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un
bătrân distins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au
rămas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe.
I-a spus direct: "Nea
Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi rămâi
în familia noastră". Întâlnirea l-a bulversat. "Mi-a schimbat
starea lăuntrică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lume".
Aşa s-au apropiat unul de celălalt.
O întâmplare aparte avea să-i dezvăluie meşterului Gheorghe Vâlcea
dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O smerenie de om sfânt. Lucrau
la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşterind sus şiţa, iar
părintele, de jos, dându-i indicaţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a
trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supărase
cu ceva.
A doua zi l-a aşteptat cu o
ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în
braţe. Pe nepregătite: "Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am
greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine,
nici în lumea asta, nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a
zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp.
"De atunci, părintele mi-a
rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legătură
care depăşeşte lumea aceasta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o
delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De
atunci, ne-am văzut mereu". Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au
fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le
celorlalţi să-l mai numească "părinte", pentru a nu atrage atenţia
Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri.
Pleca adesea de la Sinaia la
Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea.
Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la
Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la
naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste.
"Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre
cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprindeam cu meşteşugul lucrării
lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă
contrazicea.
Mulţi spun că era un om dur. Nici
pomeneală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa
delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus
celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul
l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când
vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie
de ani!"
Miracolul
Îşi internase soţia la Institutul
Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori
şi, în cele din urmă, ajunseseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe
hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Medicii
îi spuseseră clar - şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că
ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit.
Ce să facă, încotro să se
îndrepte? L-au îndrumat spre spitalul Filantropia, sugerându-i să o
opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele,
apoi l-a întrebat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că
am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o
scăpare".
A fugit direct la Sinaia, la
părintele Arsenie. Era disperat. "Pe tren am plâns încontinuu. Nu ştiam
unde să mă mai ascund de oameni". Părintele l-a primit ca de obicei.
Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de
Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi distragă
atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la soţia mea. Nu aveam copii, ea
era sufletul meu, iar părintele singura nădejde.
Am tot aşteptat clipa potrivită
să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: «Nene Vâlcea,
fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine». Nu
apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de
lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot
timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am plecat întărit".
După trei zile, femeia a
intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului,
frământând rugăciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau ceasuri, ceasurile
zile. Îşi pusese încrederea în rugăciunile părintelui, dar în clipele
acelea, speranţele se năruie.
Deodată, din sala de operaţie a
ieşit o doctoriţă. Era răvăşită. A spus precipitată că: "domnul doctor
Bălănescu a amuţit după intervenţie. A început operaţia, dar înăuntru nu a
mai găsit nimic, nicio tumoră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte
pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese
nimic, înseamnă că e un miracol!".
Miracol a şi fost.
Când ajunge în acest punct,
vocea bătrânului tâmplar tremură din nou. A fost momentul în care a văzut pe
viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine
fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus
zâmbind - "Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în
mine?".
O privesc pe soţia lui Gheorghe
Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al
unei nădejdi împlinite.
Dar acesta nu a fost singurul
miracol făcut de părintele Arsenie.
S-a mai întâmplat şi cu un
prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azuga, iar
doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse
orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea
sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze
şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a
venit cu mine".
Părintele i-a primit în grădină
şi a început să le vorbească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se
concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accentul spre nădejde.
"La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până
spre pântece şi i-a spus: «Stai liniştit, că nu o să mori din asta».
Atât! Am plecat, iar
prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe
picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut înainte
de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio problemă serioasă cu sănătatea".
De dincolo de mormânt
Gheorghe Vâlcea a fost
ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel
la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe.
De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor.
Apoi zilele s-au scurs, şi între
el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început
să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii povesteau
miracole, călugării găseau izbăvire în ispite.
Părintele Arsenie nu refuza pe
nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu
mai multă putere. Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să
lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la
fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa
crucii ieşite din mâinile lui.
Îngenunchea şi se ruga
părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un
an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a
cercetat doctori, dar zadarnic. Durerile nu-l părăseau. Şi-a adus atunci
aminte de ce-i spusese marele duhovnic - "să vii la mormânt!". Şi-a
venit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a
ajuns la Prislop şi s-a prăbuşit în faţa crucii părintelui. L-a rugat să-l
ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l
cerceteze.
Bătrâneţile l-au ajuns, picioarele
îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă. Când s-a ridicat, a simţit că
durerile îl părăsesc. Se simţea mai bine. A mers câţiva paşi, apoi a coborât
sprinten până la mânăstire. Era ca nou. "Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu,
că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.
PUTEREA UNEI RUGACIUNI
"Doamne Dumnezeul nostru,
daruieste-le sanatate si-i vindeca pe cei bolnavi, da-le hrana celor
infometati, haine si adapost celor ce nu au, libertate celor ce sunt lipsiti de
ea, iertare de pacate tuturor. Lumineaza-le Doamne mintea celor ce sunt in
examene .
Da Doamne liniste si pace in lume
si ne iarta pe noi pacatosii! Intareste-ne in dreapta credinta, alunga de la
noi pe vrajmasii cei vazuti si nevazuti.
Daruieste-mi si mie Doamne, tot
ceea ce Tu crezi ca-mi este de folos; fie Doamne asa cum voiesti Tu si nu dupa
voia mea.
Ca binecuvantat sa fie numele Tau
in vecii vecilor,
Amin."