Tuesday, January 3, 2023
Opusul mandriei este jertfa
Tuesday, August 11, 2020
Tuesday, June 11, 2019
Constelatia intentiei
Aseara am participat pentru prima data in viata mea la un workshop de constelatie a intentiei. Celestina isi propusese sa ma lase sa-mi exprim intentia care era "Doresc sa clarific situatia autoritatii materne exagerate", insa planurile s-au schimbat la mijlocul workshopului pentru ca prima fata care a lucrat m-a ales pe mine in rolul de "o mama". Ea isi "Voia sa fie o mama mai buna pentru copiii ei". Partea ei a fost un pic ravasitoare si dureroasa si cu siguranta ma reprezenta in mare masura.
Azi noapte am avut acest vis: Eu eram in curtea casei parintesti si cineva (o prietena) a zis ceva de genul ca probabil e sfarsitul lumii pentru ca uite, noi nu mai suntem pe pamant si Pamantul se vede in spatiu. Eram deci in alta parte, in alta lume sau pe alta planeta, de unde puteam vedea clar Terra foarte mare. Imi era frica pentru ca nu mai sunt pe Pamant, acolo unde ma simteam in siguranta pentru ca stiam regulile de viata si pentru ca nu stiam cat va dura lumea in care sunt acum. Ma uitam catre Pamant si imi ziceam ca nici acolo nu mai e ce-a fost pentru ca uite, luhmea e divizata. Continentele brusc nu se mai vedeau asa cum stiam ca sunt, ci numai bucati mici ca niste insulite imprastiate pe tot pamantul. Apoi mi s-a facut foarte tare dor de copilul meu mic (Alex) care era in grija altcuiva (bunica Florica) si imi doream sa plec imediat la el sa il aduc acasa langa mine, dar ceva ma tinea, cred ca George pe care il asteptam sa vina de la serviciu. David /Stef erau cam aceeasi persoana si erau prin preajma pe undeva. Apoi m-am gandit ca pot sa plec singura sa imi aduc copilul mic acasa pentru ca mi-e tare dor de el.
Locul in care eram parca era stiut totusi, parca am mai fost acolo si am mai vazut si alta data Pamnatul din spatiu.
Apoi m-am trezit pentru ca afara plua foarte tare si m-am mutat in dormitor langa Alex. Seara ma culcasem langa David in sufragerie si de aici se auzea foarte tare ploaia.
Colega de la constelatii- Violeta: era obosita si suparata si isi rasfrangea furia pe copiii ei. Le transmitea ca vrea sa fie lasata sa se odihneasca si nu le placea la ei felul in care ii vorbeau (de sus si fara respect).
Avea nevoie de ajutor sa se duca catre ei, unde a ajuns, dar fortat, neautetntic.
Supararea era pe sotul ei care o pacalise si o parasise. Isi luase un catel pe care il iubea.
Concluzia: si eu m-am simtit tradata si mi-am indreptat furia catre copii. Si mama mea era obosita si suparata isi indrepta furia catre noi.
Visul cred ca este: lumea din afara Pamantului trebuie sa fie cea din care am plecat inainte de venirea mea aici, poate cea a Sinelui. Pamantul dupa care regret si care e divizat e probabil Eu-l terestru. Mi-e dor de partea din mine care sunt eu copilul mic si care nu e in grija mea, ci a altuia si trebuie sa il aduc acasa la mine, in grija mea.
Colega 2 de la constelatii - Elena - a lucrat pe : "Vreau sa descopar cine sunt eu cu adevarat" . Facea greu legatura dintre Eu si sunt, iar "sa" avea o problema daca sa se nasca sau sa nasca. Sunt a inceput razand de frica ei si a terminat intr-o stare proasta. Vreau a fost plin de viata la inceput, apoi s-a linistit. "Descopar" a fost foarte bine si relaxat la inceput, dar la final trist. "Adevarat: a fost destul de tacut si trist la final.
Azi noapte am avut acest vis: Eu eram in curtea casei parintesti si cineva (o prietena) a zis ceva de genul ca probabil e sfarsitul lumii pentru ca uite, noi nu mai suntem pe pamant si Pamantul se vede in spatiu. Eram deci in alta parte, in alta lume sau pe alta planeta, de unde puteam vedea clar Terra foarte mare. Imi era frica pentru ca nu mai sunt pe Pamant, acolo unde ma simteam in siguranta pentru ca stiam regulile de viata si pentru ca nu stiam cat va dura lumea in care sunt acum. Ma uitam catre Pamant si imi ziceam ca nici acolo nu mai e ce-a fost pentru ca uite, luhmea e divizata. Continentele brusc nu se mai vedeau asa cum stiam ca sunt, ci numai bucati mici ca niste insulite imprastiate pe tot pamantul. Apoi mi s-a facut foarte tare dor de copilul meu mic (Alex) care era in grija altcuiva (bunica Florica) si imi doream sa plec imediat la el sa il aduc acasa langa mine, dar ceva ma tinea, cred ca George pe care il asteptam sa vina de la serviciu. David /Stef erau cam aceeasi persoana si erau prin preajma pe undeva. Apoi m-am gandit ca pot sa plec singura sa imi aduc copilul mic acasa pentru ca mi-e tare dor de el.
Locul in care eram parca era stiut totusi, parca am mai fost acolo si am mai vazut si alta data Pamnatul din spatiu.
Apoi m-am trezit pentru ca afara plua foarte tare si m-am mutat in dormitor langa Alex. Seara ma culcasem langa David in sufragerie si de aici se auzea foarte tare ploaia.
Colega de la constelatii- Violeta: era obosita si suparata si isi rasfrangea furia pe copiii ei. Le transmitea ca vrea sa fie lasata sa se odihneasca si nu le placea la ei felul in care ii vorbeau (de sus si fara respect).
Avea nevoie de ajutor sa se duca catre ei, unde a ajuns, dar fortat, neautetntic.
Supararea era pe sotul ei care o pacalise si o parasise. Isi luase un catel pe care il iubea.
Concluzia: si eu m-am simtit tradata si mi-am indreptat furia catre copii. Si mama mea era obosita si suparata isi indrepta furia catre noi.
Visul cred ca este: lumea din afara Pamantului trebuie sa fie cea din care am plecat inainte de venirea mea aici, poate cea a Sinelui. Pamantul dupa care regret si care e divizat e probabil Eu-l terestru. Mi-e dor de partea din mine care sunt eu copilul mic si care nu e in grija mea, ci a altuia si trebuie sa il aduc acasa la mine, in grija mea.
Colega 2 de la constelatii - Elena - a lucrat pe : "Vreau sa descopar cine sunt eu cu adevarat" . Facea greu legatura dintre Eu si sunt, iar "sa" avea o problema daca sa se nasca sau sa nasca. Sunt a inceput razand de frica ei si a terminat intr-o stare proasta. Vreau a fost plin de viata la inceput, apoi s-a linistit. "Descopar" a fost foarte bine si relaxat la inceput, dar la final trist. "Adevarat: a fost destul de tacut si trist la final.
Tuesday, May 7, 2019
Mama
Acum inteleg de ce dintotdeauna femeilor le-a fost interzis sa pacatuiasca asa cum o fac barbatii: pentru ca pot fi mame si stau in preajma copiilor. Atunci cand tii in brate un copil sau numai daca il privesti in ochi simt ca asa trebuie: sa fii de o curatenie sufleteasca cat mai mare.
Friday, November 23, 2018
Singurătate
Dacă cineva crede cumva că noi oamenii nu suntem legați între noi cu legături strânse văzute și nevăzute, atunci să încerce să trăiască singur ca și cum ar fi unicul om de pe Pământ: fără să interacționeze cu nimeni, fără radio, TV sau orice fel de media.
Dar omul nu poate trăi singur, iar ce face el în lumea aceasta nu are sens dacă nu împarte cu cineva.
Dar omul nu poate trăi singur, iar ce face el în lumea aceasta nu are sens dacă nu împarte cu cineva.
Tuesday, April 17, 2018
Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos
David, asta seara: mamu, cine e Duhul Sfant? A adormit ascultand Crezul.
Si eu trezindu-ma:
Steinhardt:
Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.
Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.
Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.
Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.
Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.
Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.
Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.
Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.
Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.
Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.
Si eu trezindu-ma:
Steinhardt:
Cred în Sfanta Treime.
Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.
Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.
Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.
Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.
Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.
Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.
Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.
Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.
Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.
Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.
Slava lui DUMNEZEU pentru toate !!!
Friday, November 10, 2017
De la David din minte
Zilele trecute David mi-a zis că el se află la 7-a viața... nu stiu de unde a scos-o... Asta seară mi-a povestit ce a visat azi noapte și m-a răscolit un pic. Cică scoala lui era tinuta sub control de unii care puteau controla niște animalule aflate acolo: scorpioni, paienjeni si serpi si eram captive acolo cu toții, iar el făcea un plan de evadare. A sărit pe stâlpul scolii si apoi a reusit sa iasa si sa se ascunda sub niște pietre. S-a asxuns asa de bine ca nici noi nu il gaseam si am inceput sa il strigam . Seful animalelor era o gorila. Apoi era o cameră, iar langa ea alta in care era încuiat Alex, iar el încerca să il scoată, însă cheia era sub o piatră. undeva erau instructiunile cum sa ia cheia, dar langa cheie era un șarpe si cineva trebuia sa bage mana sub piatră sa o ia. El a reusit sa se catere pe tavan ca spiderman, dar de fund ii atarnau doi serpi: unul albastru si unul portocaliu. s-a scuturat si au mai căzut un pic la picioarele lui. Apoi s-a trezit....
Subscribe to:
Posts (Atom)