Nea Ion mi-a spus o poveste cand eram mica: cea cu omul care cand a murit si s-a dus la Dumnezeu si Acesta I-a spus privind la urmele pasilor omului pe pamant: EU intotdeauna am fost langa tine, nu te-am parasit nicio clipa. Intrigat ca uneori vedea doar un singur rand de pasi in loc de doua, omul a spus: dar aici, uite aici, de ce m-ai parasit? El I-a raspuns: nu te-am parasit, acolo te-am purtat pe brate!
Paradoxul vietii mele acum nu e ca nu mai simt bratele care ma sustin din cauza pamantului care-mi fuge de sub picioare, ci ca ceea ce trebuia sa fie una din cele mai mari bucurii din lume e acum ceea ce-mi pare sa fie unul din cele mai triste lucruri din lume si ca am ajuns sa-mi doresc sa mi se intample lucruri cu care alta data sau in alta situatie nu as fi fost de acord sub nicio forma, ca desi in jurul meu e mai multa viata decat oricand, acum ma simt cel mai aproape de lumea cealalta, si cu cat mai multe sperante se ivesc la orizont, cand ma apropii de ele se dovedesc doar o fata morgana. Vad in jurul meu semne si indicatoare pe care le inteleg sau nu si o iau ca apucata in directia pe care mi-o indica, dar ajung mereu de unde am plecat, ma invart in cerc si disper, caut putere, cred ca am gasit-o si constat ca nu o am. Nu am suficienta incredere, credinta, putere? Ma uit in sus si intreb: unde e Doamne bratul Acela? De ce eu nu pot sa-l vad? O fi si acesta un paradox? Sa fie El acolo si eu sa nu-l vad? Alerg catre ceva de care fugeam pana acum.
Lectii invatate:
- scaunul Judecatorului e al lui Dumnezeu, sa nu judecam noi niciodata pe nimeni!
- nu suntem de capul nostru in Univers;
- nu intotdeauna lucrurile sunt ceea ce par a fi;
- e usor sa emiti judecati de valoare cand ti-e bine;
Desi plang si doare, nu eu sunt cea care-am fost rastignita pe cruce, El sa fie laudat!
No comments:
Post a Comment