Dupa cateva vise ce pareau mai mult decat reale, in care inima mi-o luase la galop incercand sa sperie gandurile negre si in care ma plimbam apoi printre rafturile unui magazin in care gasisem la un pret bun exact ceea ce imi doresc de mult timp, am facut ochii mari intrebandu-ma cat mai e pana la ziua sau daca e deja dimineata. Era inca intuneric si nu puteam aproxima cat e ora. M-am dat jos din pat fara nici un pic de somn pe mine de parca dormisem veacuri intregi si nu mai aveam nevoie de el si am fugit la bucatarie unde m-am drogat cu mirosul cafelei cu aroma de ciocolata. Mirosea a Craciun.
Apropo' de Craciun, David ma intreaba deja zilnic cat mai e pana la Craciun, iar eu ii tot socotesc: doua luni si doua zile, doua luni si o zi ... Aseara l-am intrebat de ce isi doreste asa mult sa vina Craciunul, iar el mi-a raspuns: pentru ca sper sa primesc mina lego. Eu am replicat cumva dezamagita: doar pentru asta vrei tu sa vina Craciunul? Nu mi-a raspuns, s-a simtit un pic vinovat si dialogul a continuat:
- Mami, chiar exista Mos Craciun? Incurcata de intrebare i-am raspuns:
- Tu ce crezi?
- Dar cum reuseste le sa zboare cu renii?
- Ei.... e magie sau poate e o poveste, dar Mos Craciun acum e modern, poate sa conduca o masina. (noi chiar l-am vazut anul trecut intr-un Opel rosu si ne-a facut cu mana si in fiecare an ne-am intalnit cu el la nasul nostru acasa, deci e real!)
- Si se duce la supermarket sa cumpere jucarii asa e?
- Da. Nu mai puteam sa inventez despre atelierul lui pentru ca recunoaste jucariile si nici nu vreau sa fabulez prea mult pe tema asta. Prefer sa-i vorbesc despre nasterea pruncului Iisus, despre cei trei magi si steaua calauzitoare.
Revenind la ziua de azi, vrajita inca de mirosul cafelei combinat cu miros de oja pusa-n graba pe unghii, m-am echipat corespunzator si am iesit pe usa val-vartej cu copilul de mana sa ajungem la timp la scoala. Am lasat copilul in graba si incercam sa fug catre birou, insa la poarta scolii un grup de mamici frumoase stateau de vorba si nu am putut sa mai continui drumul. Am simtit ca trebuie sa stau si sa vorbesc cu ele. Cumva, spaima ultimelor zile si galopul inimii mele de noaptea trecuta m-au facut sa simt nevoia de a sta macar putin in preajma oamenilor frumosi si de a le asculta vocile. Stiam ca in acel moment si in acea situatie se vorbea despre ceva frumos. Si asa a fost.
Cum nimic, dar nimic nu e intamplator, am reusit sa retin ceva important din discutia de acolo: "ca nu trebuie sa-ti fie niciodata frica pentru ca aceasta nu vine de la Cel de Sus" (o mamica o cita pe fetita ei) si "ca nu trebuie sa pastram in vocabularul nostru cuvinte negative" (incurajari de la o mamica dupa ce i-am spus ca "nu pot" sa fac ceva).
Vraji peste vraji: vraja cafelei, vraja mamicilor, vraja cuvintelor, vraja imbratisarilor de la final, vraja unei melodii, vraja unei culori, vraja unei imagini, toate acestea imi schimba in dimineata aceasta, importiva vointei mele, realitatea. Percep totul intr-un mod suprarealist. Ca si in tablourile lui Dali, un lucru e acel lucru, dar se modifica, isi schimba forma....
Masina isi alege singura drumul, ma misc automat si nu pot sa schimb nimic, un tablou publicitar din fata mea arata un om lipit de-un zid si totul e crapat, si el si zidul, iar in josul pozei este un mesaj "mereu gasesti ceva de ficat". Ma gandesc ca omul e bolnav, de inima probabil, pentru ca centrul crapaturii e pe inima lui si incerc sa-mi dau seama care e legatura intre inima si ficat. Fortandu-mi mintea, ies din suprareal si realizez ce scrie de fapt: "mereu gasesti ceva de facut" si ca reclama e la un magazin de bricolaj.
Am zis ca nimic nu e intamplator da? Pentru ca la radio se vorbeste despre real si virtual, cum ca unii oameni de la tara au primit net prin bunavointa unui romano-american si ca navigheaza pe net cautand info utile si chiar facand calatorii virtuale in diverse tari. Si uite asa vad oamenii lumea. Ma gandesc ca la ritmul in care avanseaza tehnologia nu e nimic neobisnuit ca, in curand, sa avem o tehnologie prin care sa putem sa facem calatorii virtual si sa ne simtim cam ca la fata locului.
Si totusi... asa cum e unic acel sentiment cand tii in mana o carte si o citesti, cred ca nimic nu ar putea inlocui o calatorie reala.
Perceptiile noatre pot fi modificate prin invatatura. Daca tie ti se arata si ti se dovedeste mereu ca un lucru e intr-un fel, e destul de greu sa crezi ca poate fi altfel. Trebuie sa ai curaj si sa te indemne curiozitatea pentru a-l descoperi si pentru a vedea ca poate avea si alta fata. Trei exemple imi trec repede prin minte: primul e despre un copil care a fost crescut de mama lui spunandu-i-se mereu ca e prost. Copilul, foarte bun la invatatura, rateaza un examen important din cauza emotiilor gandindu-se ca cei din jurul lui sunt destepti si el e prost. Exemplul doi: eu. Descurajata in actiunile mele intr-un anume moment, am incetat sa ma mai implic in alte actiuni convinsa fiind ca nu pot! Exemplul trei: perceptia publica despre presedinti. Se vorbea azi la radio ca e ziua regelui si ca acesta a fost mult umilit in ultimii ani si putini ii mai poarta respect. Mai mult, oamenii stiu ca model de presedinte pe "...escu" (Ceausescu, Iliescu, Constantinesc, Basescu), deci nu e bun! Presedintele e acel om rau din fruntea tarii care ne face sa suferim oricine ar fi el. Daca ne-am uita in urma si daca ne-am uita mai atent la noi, am putea avea si alta perspectiva, iar lucrurile nu ar fi atat de grave. Mai mult, ecoul acestor descoperiri pe care le-am face, ar fi atat de important pentru noi incat ne-ar ajuta sa nu mai fim superficiali, sa incercam sa vedem dincolo de lucruri si sa tratam mai responsabil si mai cu suflet fiecare eveniment din viata noastra.
Oare cum s-o termina ziua? Voi gasi un cal??? Pentru ca am calcat in ceva cand am coborat din masina. De ce intreb de cal? Pentru ca mi-am amintit un banc:
"Doi copii, unul bogat si unul sarac, dupa Craciun vorbesc intre ei:
- Tu ce ai primit de Craciun? Bogatul raspunde:
- Am primit o masinuta cu telecomanda, luminite, sirene si tot arsenalul. Dar nu sunt fericit pentru ca nu are si macara etc... Dar, tu ce ai primit? il intreaba el pe copilul sarac.
- Eu am primit un cal.
- Si unde e?
- Nu stiu, trebuie sa fie pe aici, pentru ca am gasit de dimineata o baliga in curte."
